O fată de 19 ani a intrat în cabinetul meu tremurând, gravidă în luna a șaptea, cu 40 de lei mototoliți în pumn și rușinea că „nu-i ajung”. Nu i-am cerut niciun ban — pentru că, acum 25 de ani, în ușa altui spital, eu fusesem fata pe care au trimis-o acasă fiindcă nu avea bani…

mine, căutând iar capcana pe care o caută oamenii cărora viața nu le-a dat nimic pe gratis.

— De ce? a mai întrebat o dată, în șoaptă.

— Pentru că cineva ar fi trebuit să-mi facă și mie asta, cândva. Și nu mi-a făcut.

A plecat cu punga de plastic la piept și cu biletul strâns în cealaltă mână, mai strâns decât ținuse banii.

Au trecut aproape 2 luni. Începusem să cred că n-o să mai sune — că i-a fost rușine, că s-a pierdut, cum se pierd fetele astea. Și într-o noapte,