Când am ajuns acasă udă până la piele, l-am auzit pe soțul meu sărbătorind moartea mea cu familia lui.
Am rămas în spatele ușii de serviciu, cu mâna pe clanță și apa curgându-mi din păr pe gât. În sufragerie, paharele se ciocneau. Cineva râdea. Mauricio vorbea încet, dar fiecare cuvânt ajungea limpede până la mine.
— Frânele au cedat exact cum trebuia, spunea el. Acum totul va fi al nostru.
Mi s-au înmuiat genunchii.
Cu mai puțin de o oră înainte, crezusem că eram moartă.
Pe drumul de munte, ploaia lovise