O fată de 19 ani a intrat în cabinetul meu tremurând, gravidă în luna a șaptea, cu 40 de lei mototoliți în pumn și rușinea că „nu-i ajung”. Nu i-am cerut niciun ban — pentru că, acum 25 de ani, în ușa altui spital, eu fusesem fata pe care au trimis-o acasă fiindcă nu avea bani…

am zâmbit cum am putut.

— Îți spun eu într-o zi de ce plâng, i-am zis. Acum ascultă-mă bine.

Am rupt o foaie din carnet. Am scris pe ea adresa mea de acasă, numărul meu de telefon și, dedesubt, un singur rând:

„Când naști, sună-mă. Nu ești singură.”

Am împăturit hârtia și i-am pus-o în palmă, acolo unde fuseseră cei 40 de lei.

— Ăștia rămân la tine, i-am spus despre bani. Asta iei în loc.

A citit rândul de vreo trei ori. Nu înțelegea. Se uita când la hârtie, când la