Pur și simplu, într-o zi, mi-am dat seama că o avea.
Matei îi spune “mamaia Maria” și “tataia Ioan”.
Fiul lor a mai venit o dată.
A apărut după ce aflase că terenul fusese vândut.
De data aceea nu mai avea niciun dosar.
— Tată, putem să vorbim?
Ioan era în curte cu Matei.
— Vorbește.
— Am greșit.
Ioan a rămas tăcut.
— Dar sunt fiul vostru.
— Știu.
— Și ea ce este?
A arătat spre mine.
Ioan s-a uitat la mine, apoi la Maria, care ieșise din casă.
— Ea?
A zâmbit.
— Ea era o femeie însărcinată, rămasă văduvă și plină de datorii, care avea mai multe necazuri decât noi.
Fiul lui și-a coborât privirea.
— Și totuși ne-a văzut pe marginea drumului și a oprit.
Apoi Ioan a spus încet:
— Tu aveai casă, mașină și bani și ne-ai spus că suntem o povară. Ea avea puțin și ne-a împărțit puținul ei. Dacă încă nu înțelegi diferența, eu nu ți-o mai pot explica.
Nu l-a alungat.
Dar nici nu i-a dat bani.
I-a spus că, dacă vrea să repare ceva, trebuie să înceapă prin a veni fără acte, fără interese și fără să ceară nimic.
Nu știu dacă va reuși.
Asta este între ei.
Eu știu doar ce s-a întâmplat cu mine.
Uneori mă întorc cu gândul la după-amiaza aceea de august.
La nucul de lângă drum.
La valiza veche.
La cei doi bătrâni pe lângă care aproape trecusem fără să opresc.
În ziua aceea eram convinsă că eu îi salvasem.
Le dădusem o masă, un pat și un acoperiș când propriul lor copil îi lăsase fără toate acestea.
Dar mă înșelasem.
Eu le-am deschis portiera mașinii.
Ei mi-au deschis din nou viața.
Și familia pe care am crezut că o pierdusem în ziua în care l-am îngropat pe Mihai s-a întors la mine într-o formă la care nu m-aș fi gândit niciodată.
