— Nicăieri, Mario. Uneori crești un copil cât poți de bine și tot nu poți alege omul care va deveni.
În seara aceea mi-au spus tot.
Oferta pentru teren era mult mai mare decât îmi imaginasem.
— Și acum ce faceți? am întrebat.
Ioan a ridicat din umeri.
— Vindem.
Am fost surprinsă.
— Credeam că nu vreți.
— Nu voiam să i-l dau lui ca să-l vândă și să ne lase fără nimic. Dar eu am șaptezeci și opt de ani. Nu mai lucrez două hectare.
Apoi m-a privit.
— Tu, în schimb, faci o prostie.
— Eu?
— Vrei să vinzi pământ bun ca să plătești un credit care poate fi plătit din ceea ce produce pământul.
În următoarele zile, Ioan a început să-mi arate niște calcule.
Nu promisiuni.
Calcule.
Știa cât costau lucrările, ce putea produce livada și unde greșisem în estimările mele.
Mihai investise aproape tot ce trebuia. Eu eram pe punctul să vând exact înainte ca investiția noastră să înceapă să dea rezultate.
— Dar nu am bani să trec de anul ăsta, i-am spus.
Ioan a rămas pe gânduri.
— Tu ai pământ și muncă. Eu am experiență și, în curând, niște bani.
Am înțeles unde voia să ajungă.
— Nu.
— Nici n-am terminat.
— Nu vreau banii dumneavoastră.
A zâmbit.
— Știu.
— Atunci de ce…
— Tocmai de aceea putem face afaceri.
Am rămas tăcută.
Ioan nu voia să-mi dea bani.
Voia să investească.
Cu avocat și contabil, cu acte clare, cu participații stabilite și cu fiecare leu trecut pe hârtie.
— Dacă merge prost, pierdem amândoi, mi-a spus. Dacă merge bine, câștigăm amândoi.
— Și dacă vă răzgândiți?
— Atunci avem contract. Nu suntem rude ca să ne certăm fără acte.
Am râs.
Era prima dată când cineva îmi vorbea despre viitor fără să mă trateze ca pe o văduvă neajutorată.
Am acceptat.
Ioan și Maria au închiriat o căsuță mică la câteva minute de mine. Ar fi putut cumpăra ceva mult mai scump după vânzarea terenului, dar Maria spusese că nu mai vrea case mari.
— Vreau o bucătărie, două camere și oameni care să intre pe ușă fără să aștepte să mor ca să le rămână ceva.
O lună mai târziu au fost din nou la mine.
Numai că de data aceea nu veniseră pentru afacere.
Începuseră durerile nașterii.
Maria a intrat în panică mai tare decât mine.
— Ioane, adu geanta!
— Care geantă?
— Geanta Anei!
— Unde este?
— Dumnezeule, bărbatul ăsta a trăit șaptezeci și opt de ani degeaba!
Am început să râd în mijlocul unei contracții.
În aceeași seară s-a născut Matei.
Când Maria l-a luat prima dată în brațe, a plâns.
Ioan s-a întors spre fereastră și s-a prefăcut că îl deranjează lumina.
N-am spus nimic.
Știam că plângea și el.
Au trecut trei ani.
Livada pe care eram gata s-o vând produce acum mai mult decât reușise Mihai să viseze în primii ani.
Creditul este achitat.
Am extins mica exploatație și lucrăm cu mai multe familii din zonă.
Ioan încă vine aproape în fiecare dimineață, deși îi spun că nu mai trebuie.
— Sunt asociat, îmi răspunde de fiecare dată. Nu pensionar.
Maria are o cheie de la casa mea.
N-am stabilit niciodată când a primit-o.
