— Bogdan… vino repede.
Soțul ei ridică privirea.
Vocea Oksanei era atât de slabă, încât aproape nu se auzea.
— Ce s-a întâmplat?
— Uită-te la buzele ei.
Bogdan se apropie de sicriu.
— Ce să văd?
Oksana nu răspunse. Își apropie obrazul de gura fetiței și rămase așa câteva secunde.
Apoi își ridică brusc capul.
— Am simțit ceva.
— Oksana…
— Am simțit aer!
Bogdan o prinse ușor de umeri.
— E foarte frig aici. Ești slăbită. Poate…
— Nu!
Strigătul ei răsună în încăpere.
Fratele Oksanei se apropie și el.
— Ce ai simțit?
— Respirație. Foarte slabă. Dar am simțit-o.
Bogdan se uită la fetiță.
Nu vedea nicio mișcare.
— Cheamă pe cineva! spuse Oksana.
Fratele ei ieși imediat pe coridor.
Oksana își lipi din nou obrazul de gura Solomiei.
Așteptă.
Nimic.
Încă o secundă.
Apoi încă una.
Și deodată…
Un firicel aproape imperceptibil de aer îi atinse pielea.
Oksana izbucni în plâns.
— Respiră! Bogdan, copilul nostru respiră!
În câteva clipe, în încăpere intrară un angajat al spitalului și o asistentă.
— Doamnă, trebuie să vă liniștiți…
— Puneți mâna aici!
— Înțeleg că treceți printr-un șoc…
— VERIFICAȚI-O!
Disperarea din vocea Oksanei o făcu pe asistentă să se oprească.
Se apropie.
Atinse cu două degete gâtul copilului.
Expresia ei se schimbă.
— Aduceți medicul.
— Ce este? întrebă Bogdan.
Asistenta nu răspunse.
— Aduceți medicul ACUM!
În mai puțin de un minut, doi medici intrară în încăpere cu echipament de urgență.
Sicriul fu mutat.
Solomia fu așezată pe o suprafață dreaptă și examinată.
Oksana stătea lipită de perete, cu mâinile la gură.
Unul dintre medici ascultă îndelung.
Apoi se uită la colegul său.
— Am activitate cardiacă.
Bogdan se sprijini de masă.
— Este vie?
