O văduvă însărcinată în șapte luni a găsit pe marginea unui drum doi bătrâni abandonați de propriul lor fiu. Ana avea datorii, risca să piardă pământul rămas de la soțul ei și abia își permitea să aibă grijă de ea însăși.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii

 

Ioan s-a uitat spre fiul lui, apoi spre mine.

 

— Mai am un teren.

 

Bărbatul de lângă SUV a oftat.

 

— Tată, nu trebuie să-i povestești toate prostiile astea.

 

— Lasă-l să vorbească, am spus.

 

Ioan și-a îndreptat spatele.

 

— Când ne-am mutat la băiatul nostru, i-am trecut casa din sat pe numele lui. Am crezut că așa e firesc. E singurul nostru copil.

 

Maria și-a coborât privirea.

 

— Ne-a promis că vom rămâne acolo cât trăim.

 

— Și terenul? am întrebat.

 

— Terenul nu i l-am dat.

 

Era o parcelă de aproape două hectare aflată la marginea comunei. Ioan o moștenise de la părinții lui și refuzase ani întregi s-o vândă.

 

Numai că, în ultima perioadă, valoarea ei crescuse enorm. O companie cumpăra terenuri în zonă pentru un proiect comercial și îi făcuse lui Ioan o ofertă foarte bună.

 

Atunci am înțeles.

 

— De asta v-au dat afară?

 

Maria a început să plângă.

 

Fiul lor s-a înfuriat.

 

— Nu i-a dat nimeni afară! Nu mai puteam locui împreună. Și oricum terenul acela ar trebui să rămână în familie.

 

Ioan a râs amar.

 

— În familie?

 

A arătat spre valiza veche pe care încă n-o despachetase complet.

 

— Asta era familia ta când ne-ai lăsat pe marginea drumului?

 

Bărbatul a întins din nou dosarul.

 

— Semnează. După aceea discutăm și despre voi.

 

— Despre noi ce?

— Vă găsesc un loc.

Maria l-a privit.

— Un loc?

— Un apartament mic. Ce vă trebuie mai mult?

Atunci am văzut ceva schimbându-se în ochii lui Ioan.

Nu mai era teamă.

Era dezamăgire.

— Casa mea ți-am dat-o, a spus. Pământul meu îl vrei. Și după aceea îmi găsești “un loc”?

Fiul lui n-a răspuns.

— Pleacă, i-am spus.

S-a întors spre mine.

— Dumneata să nu te bagi. Nici măcar nu-i cunoști.

— Îi cunosc suficient cât să știu că au spus nu.

— E o problemă de familie.

— Atunci trebuia să vă purtați ca o familie înainte să-i lăsați în drum.

M-a măsurat din priviri.

— Ai grijă, doamnă. Să nu crezi că dacă îi ții câteva săptămâni la tine ai pus mâna pe ceva.

Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.

— Nu știam că au ceva când i-am luat de pe marginea drumului.

— Sigur.

Ioan a făcut un pas înainte.

— Ajunge.

A luat dosarul din mâna fiului său.

Pentru o clipă, bărbatul a zâmbit.

Ioan l-a rupt în două.

— Pleacă.

Fiul lui s-a uitat la hârtiile rupte, apoi la tatăl său.

— O să regreți.

— Singurul lucru pe care îl regret este că ți-am dat casa înainte să aflu ce fel de om ai devenit.

SUV-ul a dispărut câteva minute mai târziu.

În curte s-a făcut liniște.

Maria plângea.

Am îmbrățișat-o.

— Îmi pare rău.

— Pentru ce? m-a întrebat.

— Pentru că un copil poate să le facă asta părinților lui.

Maria și-a șters ochii.

— Și eu mă întreb unde am greșit.

Ioan s-a apropiat.