— Nu doar că o să urci — i-a răspuns Andrei — azi ești invitata noastră de onoare.
După ce au urcat în avion, înainte de decolare, Andrei a luat microfonul.
— Doamnelor și domnilor, astăzi avem la bord femeia datorită căreia noi suntem aici. Mama noastră a vândut tot ce avea ca să putem studia aviația. Acest zbor îi este dedicat ei.
În cabină s-a făcut liniște.
Paul a continuat:
— Cea mai curajoasă femeie pe care o cunoaștem nu este faimoasă și nici bogată. Este o mamă care a crezut în noi atunci când nu aveam nimic.
Pasagerii au început să aplaude.
Unii plângeau.
Maria tremura de emoție în timp ce avionul se ridica de la sol.
Când roțile s-au desprins de pământ, a închis ochii.
— Zbor… — a șoptit ea.
Dar acela nu era adevăratul loc unde voiau băieții ei să o ducă…
Ce avea să vadă după aterizare urma să-i schimbe viața pentru totdeauna.
Partea a 2-a…
Ce s-a întâmplat mai departe…?
Când avionul a aterizat, Maria încă ținea mâinile strânse pe brațele scaunului.
Avea ochii umezi și privea pe geam ca un copil care vede lumea pentru prima dată.
— Gata, mamă… am ajuns — i-a spus Andrei zâmbind.
Ea s-a ridicat încet.
Picioarele îi tremurau.
Nu știa unde se află și nici ce pregătiseră băieții ei. Știa doar că era pentru prima dată în viața ei când zbura cu avionul.
Când au ieșit din aeroport, în fața lor îi aștepta o mașină neagră, elegantă.
Maria s-a oprit.
— Măi copii… dar unde mergem?
Paul a zâmbit.
— Azi nu pui întrebări. Azi doar te bucuri.
Drumul a fost lung.
Au mers aproape două ore, iar Maria privea pe geam câmpurile verzi, casele mari și dealurile pe lângă care treceau.
La un moment dat, mașina a încetinit în fața unei porți uriașe din fier forjat.
Poarta s-a deschis încet.
Maria și-a dus mâna la piept.
În fața ei se afla o casă mare, albă, cu pridvor din lemn și flori colorate peste tot în curte.
Nu semăna cu vilele reci și luxoase pe care le vedea la televizor.
Semăna cu „acasă”.
Cu o casă românească adevărată.
Cu mușcate la ferestre.
Cu leagăn în curte.
Cu viță-de-vie întinsă pe boltă.
Maria a rămas nemișcată.
— Ce frumoasă e… — a șoptit ea.
Andrei s-a apropiat încet și i-a pus ceva în palmă.
O cheie.
Maria a clipit nedumerită.
— A cui e cheia asta?
Paul avea deja lacrimi în ochi.
— A ta, mamă.
Maria s-a uitat când la unul, când la celălalt.
— Nu înțeleg…
Andrei a înghițit în sec.
— Ani întregi ai dormit prin chirii. Ai muncit până ți-ai distrus sănătatea ca noi să avem un viitor. Acum e rândul nostru.
Maria a început să plângă încet.
— Nu trebuia să faceți asta…
— Ba da — a spus Paul. — Pentru că niciodată n-ai avut grijă de tine. Mereu doar de noi.
Au intrat împreună în casă.
Înăuntru mirosea a lemn nou și cozonac cald.
Maria s-a oprit imediat.
Pe masă era așezată o fotografie mare cu ea și soțul ei, făcută cu mulți ani în urmă, în fața vechii lor case.
Lângă fotografie ardea o lumânare.
Maria și-a acoperit gura cu palma.
— Tatăl vostru…
— E aici cu noi — a spus Andrei încet.
În sufragerie era o sobă frumoasă din teracotă, exact cum visase mereu să aibă.
În dormitor, pe pat, era așezată o pătură groasă cusută tradițional.
Iar pe peretele din hol scria simplu:
„Pentru cea mai bună mamă din lume.”
Maria a început să plângă în hohote.
Nu mai plângea de durere.
Plângea pentru că, după zeci de ani de lipsuri, cineva se gândise în sfârșit și la ea.
Au ieșit apoi în curte.
În spatele casei era o grădină mică.
Cu roșii.
Cu ceapă verde.
Cu mărar și pătrunjel.
Exact cum avea odinioară în curtea vechii case.
— Știam că îți e dor să plantezi — a spus Paul.
