intrase gata să fugă, a început să plângă. Nu tare. În liniște, cu mâna la gură, ca și cum n-avea voie nici măcar la asta.
I-am făcut toate analizele în seara aia. Am scris trimiteri, am completat hârtii, i-am dat vitaminele pe care le aveam în dulap. Când am terminat, era trecut de miezul nopții și pe hol nu mai era nimeni.
Roxana s-a ridicat, a scos iar cei 40 de lei și mi i-a pus pe birou.
— Vă rog. Măcar atât. Nu vreau pe degeaba.
I-am luat mâna. I-am