O fată de 19 ani a intrat în cabinetul meu tremurând, gravidă în luna a șaptea, cu 40 de lei mototoliți în pumn și rușinea că „nu-i ajung”. Nu i-am cerut niciun ban — pentru că, acum 25 de ani, în ușa altui spital, eu fusesem fata pe care au trimis-o acasă fiindcă nu avea bani…

intrase gata să fugă, a început să plângă. Nu tare. În liniște, cu mâna la gură, ca și cum n-avea voie nici măcar la asta.

I-am făcut toate analizele în seara aia. Am scris trimiteri, am completat hârtii, i-am dat vitaminele pe care le aveam în dulap. Când am terminat, era trecut de miezul nopții și pe hol nu mai era nimeni.

Roxana s-a ridicat, a scos iar cei 40 de lei și mi i-a pus pe birou.

— Vă rog. Măcar atât. Nu vreau pe degeaba.

I-am luat mâna. I-am