Noaptea a trecut greu. Durerea din șold mă ținea treaz, dar mai tare mă durea sufletul. Dimineața m-a găsit pe prispa casei, privind câmpul. Ferma mea. Munca mea de-o viață. Fiecare palmă de pământ fusese plătită cu ani de trudă, cu nopți nedormite, cu spatele rupt.
Pe la nouă, o mașină neagră a intrat pe poartă.
Din ea a coborât Ion Marinescu, vechiul meu prieten din tinerețe. Om ajuns sus. Foarte sus. Genul de om care nu ridică vocea, dar când vorbește, alții ascultă.
— Ai slăbit, mi-a spus, uitându-se la vânătaia de pe fața mea.
— Am îmbătrânit, i-am răspuns. Dar încă văd limpede.
I-am povestit tot. Fără să-l menajez pe Radu. Fără să-mi menajez fiica. Ion a ascultat în tăcere.
— Actele fermei sunt curate? m-a întrebat.
— Ca lacrima. Pe numele meu.
A dat din cap.
— Atunci e simplu.
