O fată de 19 ani a intrat în cabinetul meu tremurând, gravidă în luna a șaptea, cu 40 de lei mototoliți în pumn și rușinea că „nu-i ajung”. Nu i-am cerut niciun ban — pentru că, acum 25 de ani, în ușa altui spital, eu fusesem fata pe care au trimis-o acasă fiindcă nu avea bani…

bine.

— Cine e cu tine acasă?

— Nimeni acum. Stau într-o cameră, cu chirie. Băiatul… a plecat când i-am spus. Ai mei nu vor să audă.

Am tras aparatul lângă ea și i-am ridicat hanoracul. Pielea de pe burtă era întinsă, cu o dungă întunecată la mijloc. Am pus gelul rece, i-am plimbat sonda și, într-o secundă, s-a auzit. Bătăile acelea repezi, ca un ceas nebun.

Roxana a înlemnit.

— Ăsta e? a întrebat, cu o voce subțire de tot.

— Ăsta e. Și bate frumos.

Și atunci fata de 19 ani, care