fost surprinsă.
— Credeam că nu vreți.
— Nu voiam să i-l dau lui ca să-l vândă și să ne lase fără nimic. Dar eu am șaptezeci și opt de ani. Nu mai lucrez două hectare.
Apoi m-a privit.
— Tu, în schimb, faci o prostie.
— Eu?
— Vrei să vinzi pământ bun ca să plătești un credit care poate fi plătit din ceea ce produce pământul.
În următoarele zile, Ioan a început să-mi arate niște calcule.
Nu promisiuni.
Calcule.
Știa cât costau lucrările, ce putea produce livada și unde greșisem în estimările mele.