ridicat iar pumnul cu banii, ca pe o dovadă că nu mințea.
M-am uitat la ea și, pentru o clipă, n-am mai văzut cabinetul. Am văzut o altă fată, într-o altă ușă, cu mult timp în urmă. Aceeași spaimă. Același fel de a-și ține umerii strânși, ca și cum s-ar fi cerut iertare doar pentru că exista.
M-am ridicat, am luat-o de cot și am condus-o până la scaun.
— Pune banii în buzunar, i-am spus. Aici nu se plătește la ușă. Aici se face treaba și pe urmă vorbim.
Nu