O fată de 19 ani a intrat în cabinetul meu tremurând, gravidă în luna a șaptea, cu 40 de lei mototoliți în pumn și rușinea că „nu-i ajung”. Nu i-am cerut niciun ban — pentru că, acum 25 de ani, în ușa altui spital, eu fusesem fata pe care au trimis-o acasă fiindcă nu avea bani…

ridicat iar pumnul cu banii, ca pe o dovadă că nu mințea.

M-am uitat la ea și, pentru o clipă, n-am mai văzut cabinetul. Am văzut o altă fată, într-o altă ușă, cu mult timp în urmă. Aceeași spaimă. Același fel de a-și ține umerii strânși, ca și cum s-ar fi cerut iertare doar pentru că exista.

M-am ridicat, am luat-o de cot și am condus-o până la scaun.

— Pune banii în buzunar, i-am spus. Aici nu se plătește la ușă. Aici se face treaba și pe urmă vorbim.

Nu