O fată de 19 ani a intrat în cabinetul meu tremurând, gravidă în luna a șaptea, cu 40 de lei mototoliți în pumn și rușinea că „nu-i ajung”. Nu i-am cerut niciun ban — pentru că, acum 25 de ani, în ușa altui spital, eu fusesem fata pe care au trimis-o acasă fiindcă nu avea bani…

ceva ce n-o să uit cât trăiesc:

— Am ținut biletul sub pernă în fiecare noapte. Era singurul lucru care-mi spunea că nu sunt singură pe lume.

Abia atunci, cu copilul acela mic între noi, i-am povestit despre holul rece de acum 25 de ani. Despre asistenta care nu s-a uitat la mine. Despre jurământul făcut într-un colț, singură. A plâns și ea, dar altfel de data asta — nu de spaimă, ci de ușurare că lumea, uneori, chiar e în stare să nu te lase jos.

Băiatul ei are acum câteva