O fată de 19 ani a intrat în cabinetul meu tremurând, gravidă în luna a șaptea, cu 40 de lei mototoliți în pumn și rușinea că „nu-i ajung”. Nu i-am cerut niciun ban — pentru că, acum 25 de ani, în ușa altui spital, eu fusesem fata pe care au trimis-o acasă fiindcă nu avea bani…

tânără și speriată.

— Ai acte? Ai bani de internare? m-a întrebat, fără să ridice ochii de pe hârtii.

I-am spus câți bani am. I-am spus că mă doare, că sângerez, că mi-e frică. Mi-a împins un formular și mi-a zis să-l completez și să vin când am tot ce trebuie. Că nu e ea de vină, că așa e sistemul, că sunt multe ca mine.

M-am așezat pe o bancă de pe hol să completez hârtia. Holul era rece, cu gresie și un neon care pâlpâia. Am stat acolo ore