O fată de 19 ani a intrat în cabinetul meu tremurând, gravidă în luna a șaptea, cu 40 de lei mototoliți în pumn și rușinea că „nu-i ajung”. Nu i-am cerut niciun ban — pentru că, acum 25 de ani, în ușa altui spital, eu fusesem fata pe care au trimis-o acasă fiindcă nu avea bani…

întregi, cu formularul în poală, așteptând să vină cineva. Durerile s-au înmulțit. La un moment dat n-am mai putut nici să mă ridic.

Am pierdut copilul pe banca aceea. Singură. Nimeni nu s-a oprit. Oamenii treceau grăbiți, cu halate albe, cu tărgi, și eu eram doar o fată prost îmbrăcată care plângea într-un colț și pe care era mai comod să n-o vezi.

Când, într-un târziu, m-a luat cineva de acolo, era deja prea târziu pentru ce se putea face.

În noaptea aia, pe holul acela, mi-am jurat un singur