doar întuneric. Îi vedeam cum îl ascultau fascinați, iar în ochii lor apărea din nou speranța.
Într-o zi, una dintre fetele de acolo m-a întrebat:
— „Dar nu vă e teamă că oamenii râd de dumneavoastră?”
I-am zâmbit și am răspuns:
— „Am trăit jumătate din viață ascunsă de lume. Dar când cineva m-a iubit exact așa cum sunt, am înțeles că nu mai contează cine râde. Contează cine rămâne.”
În timp, am strâns curajul să port haine fără guler înalt. Să-mi prind părul într-o coadă și să las cicatricile să