De atunci, viața mea s-a schimbat în feluri pe care nu mi le-aș fi putut imagina.
La început, mi-a fost greu să accept că soțul meu îmi putea vedea cicatricile. Îmi era teamă că într-o zi se va trezi, mă va privi cu alți ochi și nu va mai simți la fel. Însă Ovidiu m-a învățat, zi de zi, că frumusețea adevărată nu stă în trăsăturile netede, ci în curajul de a merge mai departe atunci când viața te lovește.
El cânta la vioară seara, în apartamentul nostru mic, iar eu îl ascultam cu gemenii vecinei care veneau adesea pe la noi. Muzica lui umplea pereții și-mi spăla sufletul, ca o ploaie de primăvară.
Ovidiu nu mi-a spus niciodată „te iubesc” în treacăt. De fiecare dată o făcea ca și cum ar fi fost ultima clipă, cu toată puterea inimii lui. Și atunci am înțeles că iubirea nu se măsoară în ochi, ci în fapte.
Într-o duminică, la biserică, părintele a citit despre răbdarea lui Iov. Cuvintele acelea mi-au intrat în inimă. M-am uitat la soțul meu, care își ținea bastonul alb lângă strană, și am știut: omul acesta fusese trimis să-mi arate că nu cicatricile mă definesc, ci credința și bunătatea.
Am început să ies din carapacea mea. Încet, dar sigur. Am început să fac voluntariat la spitalul de arși, să vorbesc cu tinere fete care treceau prin aceeași suferință. Le arătam cicatricile mele, nu ca o rușine, ci ca o dovadă că se poate trăi frumos chiar și cu ele.
Ovidiu era mereu lângă mine, cântând pentru pacienți, aducând lumină unde era doar întuneric. Îi vedeam cum îl ascultau fascinați, iar în ochii lor apărea din nou speranța.
Într-o zi, una dintre fetele de acolo m-a întrebat:
— „Dar nu vă e teamă că oamenii râd de dumneavoastră?”
I-am zâmbit și am răspuns:
