M-am căsătorit cu un bărbat orb pentru că am crezut că nu-mi poate vedea cicatricile

meu, care își ținea bastonul alb lângă strană, și am știut: omul acesta fusese trimis să-mi arate că nu cicatricile mă definesc, ci credința și bunătatea.

 

Am început să ies din carapacea mea. Încet, dar sigur. Am început să fac voluntariat la spitalul de arși, să vorbesc cu tinere fete care treceau prin aceeași suferință. Le arătam cicatricile mele, nu ca o rușine, ci ca o dovadă că se poate trăi frumos chiar și cu ele.

 

Ovidiu era mereu lângă mine, cântând pentru pacienți, aducând lumină unde era