nepoata mea Ancuța. Când m-a auzit, a ridicat capul.
— Unde plecați dumneavoastră, bunicule? a zis.
— Acasă, maică. Nu-i de mine locul ăsta. Vă las în pace.
Mi-a tremurat vocea ca la un copil. Mi-era rușine și de asta.
Ea a pus stiloul jos. S-a uitat la mine, apoi la dâra de noroi de pe gresie, apoi iar la mine. Și-a împins scaunul în spate și s-a ridicat.
A ocolit biroul. A venit spre mine, prin fața tuturor, prin liniștea care se lăsase deodată pe tot holul de urgențe.
S-a lăsat