Martin nu a mai spus nimic.
Și-a șters discret colțul ochilor și a schimbat imediat subiectul.
Am avut impresia că ascunde ceva.
Dar nu am insistat.
Anii au trecut.
Casa aceea devenise, fără să-mi dau seama, singurul loc pe care îl puteam numi „acasă”.
În fiecare dimineață îi pregăteam cafeaua.
Îi citeam ziarul.
Îl însoțeam prin grădină.
Știam fiecare pas pe care îl făcea și fiecare lucru de care avea nevoie înainte chiar să-l ceară.
În schimb, copiii lui veneau din ce în ce mai rar.
Iar atunci când apăreau,