zile în spital, că fierbințeala urcase rău și rana era mai adâncă decât credeam. Fata — o chema Larisa — trecea pe la mine în fiecare gardă. Îmi aducea un ceai, mă întreba de oi, de câine, de nepoata Ancuța. Râdea când îi povesteam cum mă îmbrâncea berbecul cel bătrân.
În ziua când m-a externat, m-a condus până la ușă. Ilie mă aștepta cu Dacia.
La despărțire mi-a pus în mână o pungă. Erau niște cizme noi, de cauciuc, călduroase, cumpărate din banii ei.
— Ca să nu mai răciți la picioare pe