„Lăsați-mă să plec, domnișoară doctor, că vă murdăresc tot spitalul cu cizmele astea” — am spus, ridicându-mă rușinat de pe scaun. Atunci fata aceea tânără s-a lăsat în genunchi în fața mea, în văzul tuturor, și a făcut ceva de care a amuțit tot holul de urgențe…

deal, bunicule, a zis. Dar cele vechi să nu le aruncați. Alea sunt de aur.

M-am urcat în mașină și-am plâns tot drumul, ca prostul, spre mirarea lui Ilie.

De-atunci a trecut ceva vreme. Piciorul mi s-a vindecat. M-am întors la oile mele, pe dealurile mele, în bordeiul meu. Sunt tot un cioban bătrân și sărac, cu mâinile crăpate.

Dar de câte ori simt că nu mai valorez nimic pe lumea asta — un moș uitat de toți, care miroase a staul —, îmi aduc aminte de fata aceea în halat alb,