în școală ca să nu ajung la casa de copii. Și azi v-am ținut eu pe dumneavoastră. Atât.
M-a apucat de mână. Cu amândouă mâinile. Și, exact cum făcuse acum 23 de ani, mi-a spus, printre lacrimi, aceleași cuvinte:
— Bravo, băiete.
De data asta știa cui i le spune.
L-am condus până acasă cu mașina. Pe drum mi-a povestit că din leafa de dascăl adunase o viață, că soția lui murise de mult, că nu are pe nimeni. Că de-aia s-a agățat de „ajutorul” lui Costel — pentru un cuvânt bun,