Pe foaie nu era niciun cec.
Nicio sumă de bani.
Nicio scrisoare sentimentală.
Era un document.
Mirele, Andrei, îl mai citi o dată, de parcă spera că înțelesese greșit.
— Domnule Petrescu… de unde aveți asta?
Tatăl miresei, Ion, își trase încet scaunul.
— De unde îl am contează mai puțin decât ce scrie acolo.
Mama lui Andrei se ridică imediat.
— Ce se întâmplă?
Fiul ei nu răspunse.
Femeia îi smulse aproape foaia din mână.
După câteva secunde, zâmbetul îi dispăru.
Documentul era o copie după un contract de împrumut încheiat cu aproape șapte ani înainte.
Debitorul era firma familiei mirelui.
Creditorul purta un nume pe care aproape nimeni din sală nu-l cunoștea.
„Petrescu Utilaje SRL”.
Andrei ridică ochii spre socrul său.
— Este firma dumneavoastră?
Ion dădu din cap.
Mama mirelui izbucni într-un râs scurt.
— Firma lui? Omul acesta este muncitor!
Ion o privi.
— Am fost muncitor.
Și începu să explice.
Cu douăzeci și opt de ani înainte, lucrase într-un atelier mecanic. După program repara utilaje agricole într-un garaj închiriat.
Cu timpul, cumpărase două strunguri.
Apoi un depozit.
Apoi deschisese o mică firmă.
Nu devenise niciodată omul care să poarte costume scumpe sau să vorbească despre bani.
După moartea soției, se retrăsese aproape complet din conducerea companiei și lăsase administrarea în mâinile unui asociat.
Pentru oamenii din jur rămăsese același Ion Petrescu care conducea o Dacie veche și își repara singur gardul.
Dar firma exista.
Și mergea foarte bine.
Cu șapte ani în urmă, compania familiei lui Andrei trecuse printr-o criză gravă.
Un proiect imobiliar eșuase.
Băncile refuzaseră refinanțarea.
Firma risca insolvența.
Prin intermediul unui consultant, Ion acceptase să le împrumute o sumă considerabilă, fără să-i cunoască personal.
— Cât? întrebă cineva de la masă.
Ion spuse suma.
Sala amuți.
Era mai mare decât valoarea apartamentului pe care mama mirelui tocmai îl oferise mirilor.
De câteva ori.
— Nu se poate, șopti femeia.
— Se poate, răspunse Ion. Și încă nu mi-ați restituit tot.
Andrei își privi părinții.
— Tată?
Tatăl lui nu mai ridica ochii din farfurie.
Atunci Andrei înțelese.
— Tu știai.
Bărbatul oftă.
— Știam numele firmei. Nu știam că este tatăl ei până acum câteva luni.
— Și nu mi-ai spus?
— Nu mi s-a părut relevant.
Ion îl privi lung.
— Mie mi s-a părut relevant când soția dumneavoastră a început să-i explice fiicei mele că vine dintr-o familie care „nu are nimic”.
Mama mirelui se înroși.
— Dacă aceasta este o încercare de a mă umili…
— Nu.
Ion o întrerupse pentru prima dată.
— Dacă voiam să vă umilesc, spuneam toate acestea la microfon.
Arătă spre foaie.
— Plicul era pentru fiica mea.
Mireasa, Ana, își șterse ochii.
— Tată, atunci de ce mi-ai dat contractul?
Ion se întoarse spre ea.
— Citește ultima pagină.
Ana o făcuse deja.
Tocmai de aceea pălise.
Andrei întoarse documentul.
La final exista o anexă întocmită cu trei zile înainte.
Ion renunța la suma rămasă de recuperat de la compania familiei mirelui.
Dar nu acesta era cadoul.
În schimbul stingerii datoriei, participația pe care Ion o primise drept garanție cu ani în urmă urma să fie transferată Anei.
Andrei rămase nemișcat.
— Ana devine acționar?
— Da.
