— Cu cât?
Ion îi spuse procentul.
De data aceasta chiar și muzicienii păreau să fi observat liniștea.
Ana devenea unul dintre principalii acționari ai companiei în care familia lui Andrei își construise averea.
Mama mirelui se așeză.
— Asta e absurd.
Ion își privi fiica.
— Nu ți-am dat bani pentru că banii se cheltuie. Nu ți-am cumpărat o mașină pentru că mașinile îmbătrânesc. Am vrut să-ți las ceva care să-ți ofere independență.
Ana începu să plângă.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că nu voiam să crești crezând că averea unui om îi stabilește valoarea.
Apoi Ion privi spre rudele care râseseră când văzuseră plicul.
— Și, din câte văd, lecția asta încă le-ar prinde bine unora.
Nimeni nu răspunse.
Dar Andrei făcu ceva la care Ana nu se așteptase.
Se ridică și îi întinse documentul înapoi.
— Nu-l semna încă.
Mama lui tresări.
— Andrei!
El nici măcar nu o privi.
Se întoarse către Ana.
— Dacă accepți acțiunile, vreau să fie exclusiv ale tale. Nu ale noastre. Nu ale mele.
— De ce?
— Pentru că tatăl tău ți le oferă ție.
Apoi se uită la Ion.
— Și pentru că, dacă vreau să fiu soțul ei, trebuie să-i demonstrez că nu m-am căsătorit cu ea pentru ceea ce are.
Ion îl privi câteva secunde.
Pentru prima dată în acea seară, zâmbi.
Foarte puțin.
— Acum înțeleg de ce te-a ales.
Mama mirelui încercă să protesteze.
Andrei se întoarse spre ea.
— Mamă, ajunge.
— Eu doar am vrut să te protejez.
— De cine? De femeia pe care o iubesc? Sau de faptul că tatăl ei nu purta un costum suficient de scump pentru tine?
Femeia tăcu.
Andrei continuă:
