niște contabili.
Fiica mea a izbucnit în plâns. Poate pentru prima dată sincer.
– Mami… noi… ne-am obișnuit altfel.
– Știu, – am spus. – Și eu m-am obișnuit să fiu doar pentru alții.
Au mai stat câteva minute. Apoi Andrei a dat din mână, supărat.
– Hai, plecăm.
Au urcat în mașini și au plecat. Fără îmbrățișări. Fără „Crăciun fericit”.
Am rămas în curte, cu ochii în pământ. Manuel m-a strâns în brațe.
– Ai făcut ce trebuia, – mi-a spus încet.
În seara aceea am aprins focul în sobă. Am pus pe masă pâine, brânză,