– Cum ai îndrăznit să ne faci asta?! – a izbucnit Andrei, cu pumnii strânși. – Să vii cu un străin și să ne lași baltă de Crăciun?!
Fiica mea dădea din cap, cu buzele strânse. Ochii îi erau umezi, dar nu de dor, ci de supărare.
Manuel stătea lângă mine, tăcut. Nu înțelegea toate cuvintele, dar înțelegea tonul. Mi-a pus ușor mâna pe spate, ca și cum mi-ar fi spus: „Sunt aici.”
– Nu v-am lăsat baltă, – am spus rar. – Am venit acasă. La mine.
– Care acasă?! – a râs Andrei scurt. – Asta? O cocioabă veche? Casa ta e unde suntem noi!
Am simțit cum mă strânge ceva în piept. 22 de ani muncisem pentru ei. 22 de ani trimisesem bani, plătisem rate, mobilă, mașini, concedii. Și totuși, în ochii lor, eu nu eram mamă. Eram portofel.
– Casa mea e aici, – am spus încet. – Aici m-am născut. Aici am crescut. Aici vreau să stau.
– Și banii? – a scăpat fiica mea, fără să vrea. Apoi s-a oprit, realizând ce a spus.
Am zâmbit trist.
– Anul ăsta n-am venit cu bani. Am venit cu mine.
S-a lăsat o liniște grea. Vântul mișca ușor crengile din curte. Se auzea un câine lătrând în depărtare.
– Și el ce caută aici? – a mormăit Andrei, arătând spre Manuel.
Manuel a făcut un pas în față. Cu accentul lui stângaci, dar cu voce fermă, a spus:
– Eu sunt soțul mamei voastre. O iubesc. Și o respect.
Fiica mea a pufnit.
