Când s-a întors, nu mai avea aceeași aroganță.
S-a oprit în fața mea.
Apoi s-a uitat spre tata.
— Băiatul dumneavoastră are dreptate.
Tata s-a apropiat încet.
— Nu trebuie să-mi spuneți mie.
Spuneți-le copiilor care v-au văzut.
Bărbatul și-a plecat capul.
S-a întors spre oamenii de pe plajă.
— Îmi cer scuze.
N-ar fi trebuit să las mizeria acolo.
Mai mulți oameni au început să aplaude.
Nu pentru că fusese făcut de râs.
Ci pentru că avusese puterea să recunoască faptul că greșise.
Când ne-am întors la prosop, l-am întrebat pe tata:
— Crezi că s-a supărat pe mine?
Tata mi-a pus mâna pe umăr.
— Nu, Matei.
Poate că astăzi i-ai făcut un bine.
M-am uitat spre mare.
Plaja era din nou curată.
Iar omul acela, înainte să plece, s-a întors încă o dată și mi-a făcut cu mâna.
Poate că nu-i schimbasem viața.
Dar în ziua aceea înțelesese un lucru simplu.
Respectul pentru ceilalți începe cu respectul pentru locul în care trăim.
Și uneori este nevoie doar de câteva cuvinte rostite de un copil pentru ca un adult să-și aducă aminte de asta.
