Partea a 2-a – Continuarea poveștii — Tatăl tău nu a fost angajatul tatălui meu, a spus Andrei. A fost asociatul lui.
Am rămas cu privirea lipită de fotografie.
— Atunci de ce nu mi-a spus niciodată?
Andrei a deschis dosarul.
Înăuntru erau copii după acte vechi, fotografii și câteva scrisori.
— Pentru că acum douăzeci și șase de ani atelierul aproape a dat faliment. Bunicul meu era bolnav, tata avea datorii, iar banca urma să execute clădirea.
A împins o copie spre mine.
— Tatăl tău și-a vândut partea dintr-un teren primit de la părinții lui și a băgat banii în firmă.
— Și cei optsprezece mii?
— Au fost singurii bani pe care tata i-a dat ulterior înapoi. Tatăl tău i-a considerat un împrumut. Tata i-a considerat o parte infimă din ceea ce îi datora el.
Am ridicat ochii.
— Ce s-a întâmplat cu atelierul?
Andrei a rămas tăcut o secundă.
— A devenit prima firmă a familiei mele.
Am simțit că încep să înțeleg.
— Firma din care ai construit grupul Munteanu?
— Da.
Am împins plicul spre el.
— Atunci ia măcar banii aceștia.
— Nu.
— Andrei…
— Irina, familia mea nu are de primit bani de la tine.
Telefonul lui a vibrat pe masă.
S-a uitat la ecran și expresia i s-a schimbat.
— Cine este?
— Sora mea.
A răspuns.
N-am auzit primele cuvinte, dar vocea femeii era suficient de puternică încât să-i disting furia.
— E adevărat că fiica lui Pavel este la tine?
Andrei s-a ridicat.
— De unde știi?
— Nu contează. Spune-i să plece.
Am încremenit.
Andrei s-a îndepărtat câțiva pași.
— Laura, nu discutăm asta acum.
— Ba exact acum discutăm. Tata a închis povestea aceea acum douăzeci de ani.
— Tata n-a închis nimic.
— Dacă îi arăți actele, deschizi o problemă care poate costa familia milioane.
Andrei a închis apelul.
Liniștea care a urmat nu mai semăna deloc cu cea de la începutul serii.
— Milioane? am întrebat.
Andrei și-a trecut mâna peste față.
— Trebuia să-ți explic eu înainte să auzi asta.
— Explică-mi acum.
A scos din dosar un document.
— Cu câteva luni înainte să moară, tata a cerut o evaluare independentă. Voia să stabilească ce ar fi valorat participația tatălui tău dacă ar fi rămas în afacere.
— De ce?
— Pentru că voia să repare ce făcuse.
— Ce făcuse?
Andrei m-a privit direct.
— După ce tatăl tău a plecat din firmă, tata a lăsat lucrurile să pară ca și cum Mihai Pavel fusese doar un angajat care abandonase afacerea.
M-am ridicat.
— Și tu știai?
— Nu până după moartea lui.
— Dar de când ai aflat?
A ezitat.
A fost suficient.
— De cât timp, Andrei?
— Aproape un an.
Mi-am luat geanta.
— Irina…
— Un an.
— Am încercat să găsesc o soluție.
— Nu. Ai încercat să găsești o soluție confortabilă pentru familia ta.
— Dacă asta voiam, nu ți-aș fi arătat nimic.
— Mi-ai arătat pentru că am apărut la ușa ta.
M-am îndreptat spre hol.
Mara cobora tocmai atunci scările.
— Pleci?
M-am oprit.
— Da, draga mea.
— Mai vii?
Nu am știut ce să-i răspund.
Andrei a rămas în spatele meu.
— Irina, te conduc.
— Nu este nevoie.
Am plecat cu cei 18.000 de lei în geantă și cu o datorie mult mai mare în minte.
În următoarele două săptămâni nu l-am văzut.
Dar sora lui nu a avut aceeași răbdare.
Laura Munteanu a venit la biroul unde lucram.
Era o femeie de patruzeci și șase de ani, impecabil îmbrăcată, cu genul de calm care te făcea să înțelegi că amenințarea urma să vină politicos.
A pus un dosar pe biroul meu.
— Familia mea este dispusă să-ți ofere 250.000 de euro.
Am privit-o.
— Pentru ce?
— Pentru a semna că familia Pavel nu are și nu va formula nicio pretenție asupra companiilor Munteanu.
Am împins dosarul înapoi.
— N-am cerut nimic.
— Tocmai asta mă îngrijorează.
— Atunci aveți o problemă pe care banii n-o rezolvă.
Expresia ei s-a întărit.
— Andrei este vulnerabil. Și-a pierdut soția. Are un copil. Ultimul lucru de care are nevoie este o femeie care apare cu o poveste veche și începe să creadă că aparține familiei.
Acolo m-a lovit.
Nu banii.
Insinuarea.
— Spuneți-i fratelui dumneavoastră că nu trebuie să-și facă griji. Nu voi mai veni.
Laura a plecat mulțumită.
În aceeași seară, Andrei a apărut la ușa apartamentului meu.
Era furios.
— Ce ți-a spus Laura?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
— Mi-a oferit bani ca să dispar.
Maxilarul i s-a încordat.
— N-avea dreptul.
— Familia ta pare să aibă o definiție foarte flexibilă a drepturilor.
A tăcut.
— Irina, vreau să repar asta.
— Pentru tatăl meu?
— Da.
— Pentru că te simți vinovat?
— Și pentru asta.
Am râs amar.
— Atunci exact asta este problema.
S-a apropiat.
— Nu înțeleg.
— Nu știu ce parte din ceea ce s-a întâmplat între noi a fost reală. Cina? Mara? Telefonul tău? Faptul că m-ai chemat din nou? Poate că doar încercai să achiți datoria tatălui tău.
Andrei m-a privit câteva secunde.
— Sâmbătă, la ora zece, avem consiliul de administrație.
— Și?
— Vino.
