În seara următoare ne-am întâlnit într-o cafenea liniștită din centrul vechi al Bucureștiului.
A ajuns cu câteva minute înaintea mea. Stătea la o masă din colț, cu o cafea neatinsă în față și cu privirea pierdută în geam.
— Dumneavoastră sunteți Clara? a întrebat când m-am apropiat.
Am dat din cap și m-am așezat.
Preț de câteva secunde na vorbit niciunul dintre noi.
Nu era nevoie.
Durerea din ochii lui spunea suficient.
— Mă numesc Oliver, a spus într-un târziu. De câteva luni simt că Victoria îmi ascunde ceva. Venea tot mai târziu acasă, schimbă parola la telefon și inventează ședințe în weekend. Încercam să mă conving că sunt doar paranoic.
Sunt la telefon.
Pe ecran erau fotografiile și mesajele pe care le-au descoperit.
Le-a privat în tăcere.
La un moment dat și-a dus mâna la frunte și a închis ochii.
— Acum nu mai există nicio îndoială…
Am discutat aproape două ore.
Nu despre răzbunare.
Nu despre scandal.
Ci despre cum ajunseserăm amândoi să fim mințiți cu o naturalețe înfiorătoare.
La plecare, Oliver mi-a spus ceva ce nu aveam să uit niciodată.
— Ei cred că noi suntem cei slabi. Dar oamenii care care spun adevărul au întotdeauna mai multă putere decât cei care care trăiesc din minciuni.
O săptămână mai târziu, Toma a venit acasă zâmbind.
— Vineri avem petrecerea anuală a companiilor. Poți veni și tu, dacă vrei.
Sunt liniștit/ă.
— Sigur că vin.
Nu bănuia nimic.
Credea că încă sunt femeia care acceptă orice explicație.
În dimineața petrecerii am deschis dulapul și am scos o rochie roșie pe care nu o mai purtasem de ani buni.
Am mers apoi coaforul.
