data asta eu nu mai eram cea care își petrecuse vara muncind pentru ei.
Marian s-a uitat la sora lui.
— Cum?
— Sunt mici. Anul trecut erau mult mai frumoși.
— Doina, i-am pus eu.
— Și?
— I-am plivit eu.
— Bine.
— I-am udat eu.
— Marian, nu înțeleg ce vrei să…
— Și i-am scos singur.
Doina a oftat.
— Bravo. Acum trebuie să-ți mulțumesc pentru doi saci de cartofi?
Marian a rămas nemișcat.
Apoi s-a uitat spre mine.
Pentru prima dată cred că auzea cu adevărat cum sunaseră toate vorbele acelea în ultimii șapte ani.