Timp de șapte ani, soțul meu îi trimitea surorii lui saci întregi cu cartofi, ceapă și legume din grădina pe care o munceam eu. Când i-am spus că nu mai pot, mi-a răspuns: „Doina se bazează pe noi.”

data asta eu nu mai eram cea care își petrecuse vara muncind pentru ei.

Marian s-a uitat la sora lui.

— Cum?

— Sunt mici. Anul trecut erau mult mai frumoși.

— Doina, i-am pus eu.

— Și?

— I-am plivit eu.

— Bine.

— I-am udat eu.

— Marian, nu înțeleg ce vrei să…

— Și i-am scos singur.

Doina a oftat.

— Bravo. Acum trebuie să-ți mulțumesc pentru doi saci de cartofi?

Marian a rămas nemișcat.

Apoi s-a uitat spre mine.

Pentru prima dată cred că auzea cu adevărat cum sunaseră toate vorbele acelea în ultimii șapte ani.