Înțelegeam perfect ce însemna asta.
Nu uitase.
Poate că uitase lumina zilei, chipurile oamenilor și chiar anumite sunete. Dar undeva, într-un colț al memoriei lui, vocea mea încă exista.
— Michael, când pot veni?
— Dacă poți pleca mâine dimineață, te așteptăm.
N-am mai dormit în noaptea aceea.
A doua zi, după aproape douăsprezece ore de drum, am ajuns la Oak Valley. Când am coborât din mașină, Michael mă aștepta la poartă. Era mai încărunțit decât mi-l aminteam.
M-a îmbrățișat fără să spună nimic.
— E în țarcul din spate, mi-a spus într-un