Spălam pe jos în bucătăria în care lucram de 15 ani când am auzit-o pe iubita patronului vorbind la telefon în hol: „Mai trebuie să am răbdare câteva luni. După aia îl conving să trimită copilul la sora lui.”

slabă.

— Nu.

— Dar pot să mă asigur că familia lui nu va mai fie abandonată.

Am clătinat din cap.

— Nu vreau să-mi plătești viața.

Adrien m-a privit lung.

— Atunci ce vrei?

M-am uitat pe fereastră. Portul strălucea în lumina dimineții.

— Un loc de muncă în care să nu trebuiască să mint. Și bani pentru tratamentul Marei, până se pune pe picioare. Nu donații. Un salariu.

Pentru prima dată, Adrien a zâmbit fără tristețe.

— Ai negociat cu un om pe care toți îl numeau monstru.

— Eu am vorbit cu un om