pe care nu o mai simțisem de ani.
Am pus dosarul pe masă.
Mara îl privi.
— Acum tata nu mai este hoț.
— N-a fost niciodată.
— Știu. Dar acum știe și lumea.
Am plâns amândouă, fără rușine.
Adrien a rămas în clinică încă patru luni. A învățat să-și miște mâna dreaptă, apoi să stea în picioare cu ajutorul unui cadru. Într-o după-amiază de aprilie, m-a rugat să intru în camera lui.
Pe masă se afla fotografia tatălui meu.
— Nu pot schimba ce i s-a întâmplat, a spus el cu vocea încă