Spălam pe jos în bucătăria în care lucram de 15 ani când am auzit-o pe iubita patronului vorbind la telefon în hol: „Mai trebuie să am răbdare câteva luni. După aia îl conving să trimită copilul la sora lui.”

pe care nu o mai simțisem de ani.

Am pus dosarul pe masă.

Mara îl privi.

— Acum tata nu mai este hoț.

— N-a fost niciodată.

— Știu. Dar acum știe și lumea.

Am plâns amândouă, fără rușine.

Adrien a rămas în clinică încă patru luni. A învățat să-și miște mâna dreaptă, apoi să stea în picioare cu ajutorul unui cadru. Într-o după-amiază de aprilie, m-a rugat să intru în camera lui.

Pe masă se afla fotografia tatălui meu.

— Nu pot schimba ce i s-a întâmplat, a spus el cu vocea încă