vină înfiorătoare m-a lovit, dar nu aveam timp pentru ea.
Am găsit telefonul în poșetă și, cu degetele tremurând, am sunat la 112.
„Ce urgență aveți?”, a întrebat operatoarea.
„Soțul meu… cred că ne-a otrăvit… pe mine și pe copilul meu”, am reușit să spun. „Suntem la…”, am spus adresa, iar vocea mi s-a frânt. „Vă rog… trimiteți pe cineva…”
„Rămâneți pe linie, vine echipajul.”
Am închis ochii o secundă. Nu voiam să rămân pe linie. Trebuia să-l scot pe Călin din casă.
„Hai, puiule. Încet. Te sprijin eu.”
Ne-am