Soțul meu pregătise cina, iar imediat după ce eu și băiatul meu am mâncat

…și în clipa aceea, în pieptul meu s-a aprins o scânteie pe care Edi nu reușise să o stingă: speranța.

Respirația lui Călin era caldă, slabă, dar ritmată. Asta era tot ce aveam nevoie. Am mai așteptat câteva secunde, până când am fost sigură că în fața casei nu se mai aud pași, iar mașina lui nu mai răsuna pe strada din față. Apoi, încet, cu o voință pe care nu știu de unde o aveam, mi-am adunat puterea.

Mi-am ridicat capul primul, apoi m-am tras spre genunchi. Capul îmi