într-o dubă închiriată.
Înainte să plece, Sorin se opri în poartă.
— Chiar alegi să distrugi tot?
L-am privit fără urmă de furie.
— Nu eu am distrus familia.
Tu ai făcut alegerea în clipa în care ai considerat că mama mea merită un azil, iar mama ta merită casa mea.
Coborî privirea.
Nu mai spuse nimic.
Mașina plecă încet.
Am rămas în curte alături de mama.
Se uită spre trandafirii bunicii.
— Îți pare rău?
Am zâmbit.
— Deloc.
Îmi pare rău doar că mi-au trebuit paisprezece ani să înțeleg că o familie