Atunci aproape că mi s-a făcut rău. Nu era vorba despre microbi. Era vorba despre disprețul total, aproape animalic, față de limitele mele. Farfuria mea, lingura mea, mâncarea mea — pentru el toate erau pur și simplu o prelungire a proprietății sale. Atunci am tăcut. M-am ridicat fără un cuvânt, mi-am luat farfuria și am aruncat conținutul la gunoi. Valeriu doar a zâmbit și și-a tras mai aproape resturile de pește.
Iar acum stăteam încuiată în propria mea casă de la țară.
Spre prânz am hotărât să fac ordine în camera lui de la etaj. Lui Valeriu nu-i plăcea să-i ating lucrurile, dar praful nu se ștergea singur. Am început să mut teancul de reviste auto de pe noptieră, iar revistele au alunecat pe podea. Odată cu ele a căzut și un dosar gros din plastic galben.
M-am aplecat să-l ridic, iar din dosar au ieșit pe jumătate câteva foi tipărite. Privirea mi-a căzut întâmplător pe titlul scris cu litere mari: „Antecontract de vânzare-cumpărare a terenului”.
M-am așezat pe marginea patului lui nefăcut și am deschis dosarul.
Înăuntru era un pachet complet de documente. Copii după planurile cadastrale, conversații tipărite cu un agent imobiliar și contractul propriu-zis. Valeriu vindea casa noastră de la țară. Aceeași proprietate al cărei teren fusese cumpărat cu douăzeci de ani în urmă din banii obținuți după vânzarea apartamentului bunicii mele. Numai că atunci trecuserăm totul pe numele lui Valeriu — mă convinsese că era „mai rațional” din cauza unor chestiuni fiscale pe care pretindea că le înțelegea mai bine.
Din conversațiile tipărite am înțeles totul. Valeriu nu plecase la niciun Sergiu. Plecase în oraș să încaseze avansul. Iar a doua zi dimineață, duminică, cumpărătorul urma să vină aici pentru a vedea casa înaintea tranzacției finale. Nu fusesem încuiată acolo ca să mă odihnesc. Fusesem izolată ca să nu pot pleca pe neașteptate în oraș la fiica noastră, să nu pot face scandal și să nu-i stric planul perfect. Cu banii obținuți intenționa să cumpere un garaj uriaș pentru mașina lui veche și o barcă. Despre mine nu exista niciun cuvânt în planurile acelea.
Am citit ultima pagină, unde suma avansului era încercuită cu creionul.
Nu am plâns. Nu mi-au tremurat mâinile. Dimpotrivă, pentru prima dată după mulți ani, ceva încordat ca un arc în interiorul meu s-a desfăcut. Neliniștea permanentă, dorința de a-i face pe plac, teama că voi face ceva greșit — toate au dispărut fără urmă. A rămas doar o limpezime perfectă.
Am coborât la parter. M-am dus la ușa de la intrare, mi-am încălțat galoșii de cauciuc și am ieșit în curte. M-am apropiat de poarta metalică.
Pe dinafară atârna lacătul greu. Dar Valeriu, cu toată logica lui atât de lăudată, scăpase din vedere un detaliu simplu. Balamalele porții erau prinse cu șuruburi solide dinspre interiorul curții.
Am intrat în magazie. Am luat de pe raft trusa cu chei fixe. Am găsit dimensiunea potrivită. Metalul scârțâia și se împotrivea, dar eu desfăceam piulițele cu o încăpățânare metodică și calmă. După douăzeci de minute, ambele balamale erau desfăcute. Am tras foaia grea a porții spre mine, s-a înclinat și a căzut pe iarbă.
Drumul era liber. Dar eu nu aveam de gând să fug.
Am intrat din nou în magazie și am scos propriul meu lacăt — același pe care îl cumpărasem cu o lună înainte pentru baie, iar Valeriu îl respinsese numindu-l „o risipă absurdă de bani”. Am trecut un lanț gros prin inelele porții principale, dinspre interiorul curții, și am închis lacătul. Cheia am băgat-o în buzunarul puloverului.
Apoi mi-am început treaba.
Am urcat la etaj, am luat lucrurile lui Valeriu și le-am scos în curte. Am lucrat ordonat, fără grabă.
Primele au fost mult lăudatele lui lansete japoneze, păstrate în tuburi rigide. Le-am scos cu grijă în afara proprietății și le-am sprijinit de partea exterioară a gardului nostru lung.
Apoi a venit rândul garderobei. Valeriu era foarte pedant când venea vorba despre haine. Am scos toate cămășile lui călcate, încă pe umerașe. Le-am dus afară. În magazie am găsit un sul lung de frânghie din nailon pentru rufe. Am întins-o de-a lungul întregului gard de patruzeci de metri din tablă, agățând-o de stâlpii metalici.
Pe această vitrină improvizată am început să-i expun metodic viața. Cămășile se legănau în vântul ușor. După ele au urmat gecile lui preferate de primăvară și toamnă. Cizmele scumpe de cauciuc pentru pescuit le-am așezat într-un șir perfect de-a lungul șanțului de scurgere.
Am scos cutia lui uriașă cu scule electrice — grea, plină până la refuz. Am dus afară husa lui preferată cu masaj pentru scaunul mașinii. Colecția de șepci. Am făcut drumuri înainte și înapoi aproape trei ore, până când dulapurile și sertarele lui au rămas complet goale.
Întreaga fațadă a proprietății noastre arăta acum ca o expoziție dedicată realizărilor lui Valeriu Nicolae. Patruzeci de metri de gard erau acoperiți cu lucrurile lui.
După ce am terminat, m-am întors în curte. Am ridicat foaia porții pe care o demontasem, am pus-o la loc și am strâns din nou șuruburile, dar fără lacătul exterior. Dinăuntru am tras pur și simplu zăvorul solid.
Apoi mi-am mutat mașina de cusut cu pedală de pe verandă chiar pe prispa deschisă. Am pus lângă ea un taburet. Mi-am făcut cafea proaspătă la ibric, am turnat-o în ceașca mea preferată, m-am așezat la mașină și mi-am pus picioarele pe pedala din fontă.
Valeriu a sosit duminică exact la prânz.
Am auzit cauciucurile foșnind pe pietriș. Mașina s-a oprit. S-a trântit o portieră. Apoi încă una — nu venise singur, exact cum plănuise.
Eu am rămas pe prispă, mișcând ritmic pedala mașinii de cusut. Acul bătea regulat, cosând o față de pernă veche.
Din stradă s-a auzit exclamația înăbușită a lui Valeriu, apoi mormăitul neclar al celui de-al doilea bărbat. Mi l-am imaginat stând în fața gardului și uitându-se la propriile cămăși fluturând în vânt, la lansetele și cizmele lui.
A răsunat o lovitură furioasă în metal.
— Gabi! Gabi, ce naiba?! Ce-i circul ăsta?! vocea lui Valeriu ajunsese aproape la țipăt. Trăgea de poartă, dar zăvorul nu ceda deloc…
Am continuat să cos.
Tac-tac-tac.
— Gabi! Deschide imediat!
Am ridicat piciorul de pe pedală.
— Ai cheia?
Pentru câteva secunde s-a făcut liniște.
— Ce cheie?
— Exact.
Bărbatul venit cu el a tușit stânjenit.
— Domnule Valeriu, poate revin altă dată.
Atunci am înțeles că era cumpărătorul.
Valeriu a lovit din nou poarta.
— Deschide! Avem musafiri!
— Eu nu am invitat pe nimeni.
— Este proprietatea mea!
Am luat dosarul galben de pe taburet și m-am apropiat de poartă.
— Despre proprietatea asta vorbești?
Am ridicat documentele suficient de sus încât să le vadă peste gard.
Valeriu a amuțit.
