se mișcau repede. Diagnosticul fusese clar: o perforație gastrică, cauzată de stres sever, epuizare și o infecție ignorată. Corpul meu cedase înainte ca eu să am curajul s-o fac cu voce tare.
Când m-am trezit, am simțit o căldură mică, pe mână. Era fiica mea, așezată pe un scaun, cu pleoapele roșii de plâns.
„Mami… să nu mai pleci niciodată”, mi-a șoptit.
M-am abținut cu greu să nu plâng. Pentru ei trebuia să fiu puternică. Pentru mine, însă, era timpul să nu mai tac.
A doua zi, Tudor a intrat