Și vedea dezordinea, vasele, jucăriile, haosul. Dar nu ca pe o „dovadă” că nu-mi făceam treaba, așa cum repeta zilnic, ci ca pe rezultatul unei suferințe la care el însuși contribuise.
Seara, când copiii au adormit, a rămas singur în sufragerie, ținând biletul în mână. Patru cuvinte care-l urmăreau. Patru cuvinte care îl făceau să-și amintească fiecare privire obosită pe care i-o dădusem, fiecare „lasă că fac eu”, fiecare lacrimă pe care o ignorase.
Între timp, eu eram pe un pat de spital, înconjurată de tuburi, perfuzii și medici care