în salon. Avea fața căzută, ochii roșii. Nu l-am văzut niciodată așa. A închis ușa încet, fără să trântească. De data asta, nu era un uragan furios. Era o umbră.
„Mădălina… eu…”, a început, dar vocea i s-a frânt.
L-am privit. Pentru prima dată în ani, nu-mi era frică. Nu eram vinovată. Nu eram „lipitoare”. Eram o femeie care tocmai fusese la un pas de moarte.
„Tudor, eu chiar nu mai pot.”
A înghițit în sec și s-a așezat pe scaunul de lângă pat.
„Nu mi-am dat seama… Sau nu