În a patra zi, Dumitru n-a mai rezistat.
La ora două și jumătate, a ieșit din apartament și s-a așezat pe o bancă, chiar vizavi de casa galbenă. Avea telefonul în mână, dar nu știa pe cine să sune. Poliția? Protecția copilului? Sau pe cineva din oraș, pe cineva care „știe”?
Când ceasul din piață a bătut de trei ori, țipătul a venit din nou. Mai scurt. Mai stins. Ca și cum nu mai avea putere.
Dumitru s-a ridicat brusc și a traversat strada. De data asta, a deschis ușa.
Înăuntru mirosea a umezeală, a mâncare stricată și a frică. Fetița era acolo, lipită de perete, cu mâinile strânse pe lângă corp.
— Nu plânge, a spus el încet. Sunt aici.
Din camera alăturată s-a auzit un geamăt. Pe pat zăcea o femeie slabă, cu fața trasă, arsă de febră. Respira greu.
— Mama… e bolnavă, a șoptit fetița. Eu îi dau apă. Și îi cânt.
Dumitru a simțit cum i se rupe ceva în piept. Femeia avea pe noptieră o hârtie mototolită. O hârtie cu datorie. Sume mici, scrise de mână. Medicamente neplătite. Restanțe.
