Soacra mea a venit în București și ne-a spus la cafea: „Dacă erați oameni cu capul pe umeri, până acum apartamentul era pus la vânzare.” Voia să ne mutăm cu cei doi copii lângă ea, deși fiica ei locuia la două străzi distanță. Am refuzat, iar soțul meu n-a spus aproape nimic. Câteva săptămâni mai târziu, am văzut pe telefonul lui un anunț cu o casă din orașul mamei lui — iar sub fotografie scria „Salvat”.

Am încercat să nu ascult.

N-am reușit.

— Am văzut casa… Da, e frumoasă.

Pauză.

— Nu, nu am vorbit încă la bancă.

Am încremenit.

Mihai s-a uitat spre mine.

— Mamă, stai puțin.

Viorica vorbea atât de tare încât îi auzeam vocea din telefon.

— Nu am spus că nu venim niciodată…

Am simțit că mi se strânge stomacul.

Mihai s-a oprit.

S-a uitat la mine.

Apoi a închis ochii pentru o secundă.

— Nu. Stai. Nu asta voiam să spun.

Am rămas nemișcată.

— Nu ne mutăm, mamă.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.