Soacra mea a venit în București și ne-a spus la cafea: „Dacă erați oameni cu capul pe umeri, până acum apartamentul era pus la vânzare.” Voia să ne mutăm cu cei doi copii lângă ea, deși fiica ei locuia la două străzi distanță. Am refuzat, iar soțul meu n-a spus aproape nimic. Câteva săptămâni mai târziu, am văzut pe telefonul lui un anunț cu o casă din orașul mamei lui — iar sub fotografie scria „Salvat”.

ești vinovat.

A dat din cap.

— Știu.

— Nu cred că știi încă.

A zâmbit amar.

— Probabil că nu.

N-am rezolvat nimic în seara aceea.

Dar a fost prima discuție în care n-am mai vorbit despre case, apartamente sau orașe.

Am vorbit despre el.

Despre mama lui.

Și despre cât de greu îi era unui bărbat de peste patruzeci de ani să spună un cuvânt de două litere femeii care îl crescuse:

„Nu.”

Trei zile mai târziu, Viorica a sunat din nou.

Eram în bucătărie când Mihai a răspuns.

— Da, mamă.