Părinții mei au cerut să o las pe sora mea să urce pe scenă

încremenit. Apoi, pentru prima dată, am văzut pe chipul ei o umbră de ezitare.

— Eu… doar voiam să fie mândri de mine, a murmurat.

— Și de ce crezi că mândria se cumpără cu minciuni? am întrebat blând.

Pentru o clipă, a părut un copil pierdut. Dar apoi s-a retras câțiva pași și a fugit spre ai noștri, care încă stăteau în picioare, paralizați.

Am ieșit afară, în aerul greu, dar totuși mai respirabil decât atmosfera din sală. Curtea era plină de absolvenți care făceau poze, râdeau, se îmbrățișau. Eu am