Părinții mei au cerut să o las pe sora mea să urce pe scenă

pornit spre o bancă umbrită, sub un tei bătrân. Mi-am scos toca și am rămas cu privirea în pământ.

Nu trecuseră nici două minute că a venit după mine unul dintre profesorii mei preferați, domnul Petrescu, omul care mă sprijinise în toți anii ăștia.

— Ana… ce ai făcut acolo a fost curaj pur — a spus, așezându-se lângă mine.

— Nu m-am simțit curajoasă, am admis. Mai degrabă… obosită.

— Știi cum e în sat la noi? — a continuat el, zâmbind cu înțelepciunea cuiva care trăise mult. — Oamenii suportă nedreptatea până într-o zi.