O fetiță de 15 ani îmi vindea mărar în fața pieței, cu mâini crăpate de om bătrân. Când am întrebat-o ce-și dorește de Paște, mi-a răspuns ceva ce m-a făcut să-mi las coșul din mână chiar acolo, pe asfalt…

mai poate sta mult în picioare, așa că vin eu. Avem un solar în spatele casei, la Săbăoani. Ce iese, mai vindem.

Vorbea liniștit, cum vorbește un om mare despre lucruri pe care le-a acceptat demult. Nu se plângea. Asta m-a durut cel mai tare — că nu se plângea.

— Și tata? am întrebat, deși știam că nu ar fi trebuit.

— Nu l-am cunoscut. Suntem doar eu și bunica.

Am rămas acolo, cu coșul greu într-o mână, cu pungile alea lucioase de la raft foșnind, și dintr-odată mi s-a părut că