Clara locuia într-un orășel la aproape o oră de Bologna.
Nu-i spusesem nimănui că vin.
Am luat un taxi de la aeroport și i-am cerut șoferului să mă lase la capătul străzii.
Casa ei era exact cum o văzusem în fotografii: două etaje, obloane verzi, o curte mică și un gard jos de piatră.
M-am oprit pe trotuarul de vizavi.
Nu știam ce căutam.
Poate o dovadă că Francisc fusese într-adevăr acolo.
Poate o explicație pentru verighetă.
Poate doar curajul de a bate la ușă.
Atunci s-a deschis poarta.
Clara a ieșit din curte.
Nu era singură.
Lângă ea mergea un bărbat înalt, cu șapcă și ochelari de soare.
Pentru o secundă, nu i-am dat importanță.
Apoi bărbatul s-a oprit și și-a dus mâna la spate, exact în locul în care Francisc se plângea mereu că îl doare după ce stătea prea mult în picioare.
Mi s-au înmuiat genunchii.
Nu.
Era imposibil.
Bărbatul și-a scos șapca.
Am prins gardul cu ambele mâini.
Era Francisc.
Soțul meu.
Bărbatul a cărui cenușă o ținusem în brațe.
Bărbatul pentru care aprinsesem lumânări.
Bărbatul după care plânsesem în fiecare noapte timp de aproape două luni.
Era viu.
Clara i-a spus ceva.
Francisc s-a întors.
Și m-a văzut.
Chipul i s-a golit de culoare.
— Maria?
Nici măcar nu-mi amintesc cum am traversat strada.
Știu doar că, atunci când am ajuns în fața lui, l-am lovit cu palma peste obraz.
Nu foarte tare.
Dar suficient cât să-mi simtă cei patruzeci de ani în acea palmă.
— A cui cenușă am primit?
Francisc nu răspunse.
Clara începu:
— Maria, te rog—
— Tu să taci.
Am scos verigheta din buzunar.
Când Francisc a văzut-o, a închis ochii.
— Tu ai pus-o în urnă?
A dat încet din cap.
— Și mesajul?
— Tot eu.
Am simțit că furia îmi urcă în piept.
— Atunci explică-mi de ce a trebuit să descopăr că soțul meu mort este viu!
Clara s-a uitat spre casele vecine.
— Intrați. Vă rog.
Am acceptat doar pentru că voiam răspunsuri.
În sufragerie, pe o masă, am văzut medicamente, documente și un dosar medical cu numele lui Francisc.
El s-a așezat.
Părea mai slab decât înainte să plece.
— Chiar m-am prăbușit în dimineața aceea, spuse.
— Dar n-ai murit.
— Nu.
— Atunci de ce mi-a spus Clara că ai murit?
Francisc privi spre fiica lui.
Clara începu să plângă.
— Pentru că asta mi-a cerut tata.
M-am întors spre el.
— Tu?
— Am făcut o prostie, Maria.
— O prostie este să uiți o aniversare. Tu ți-ai înscenat moartea.
Francisc își acoperi fața cu palmele.
Apoi îmi spuse adevărul.
Cu câteva luni înainte de plecare descoperise că avea o afecțiune cardiacă serioasă.
Nu-mi spusese nimic.
Dar asta nu era tot.
În aceeași perioadă, aflase că cineva folosise semnătura lui pe mai multe documente financiare și încercase să obțină acces la o parte din economiile lui.
— Cine?
Francisc se uită la mine.
— Clara.
Fiica lui izbucni:
— Nu este adevărat!
Am privit-o.
— Atunci de ce a scris „Să n-o crezi”?
— Pentru că atunci când a pus inelul acolo credea că eu sunt vinovată!
Francisc ridică mâna.
— Las-o să termine.
Clara aduse un dosar.
Înăuntru erau copii după transferuri, procuri și mesaje.
— Cineva s-a folosit de adresa mea de e-mail și de datele mele, spuse ea. Tata a crezut că sunt eu. După ce s-a prăbușit, a intrat în panică. A spus că dacă lumea crede că a murit, persoana care urmărește banii va face următoarea mișcare.
Am rămas cu gura întredeschisă.
— Și cenușa?
Clara își coborî privirea.
— De la crematoriu am cumpărat doar urna. Înăuntru am pus cenușă provenită din lemn ars, sigilată într-o pungă. Tata a insistat să pună și verigheta. Mi-a spus că, dacă ceva merge prost și ajunge urna la dumneavoastră, trebuie să existe o cale prin care să vă dați seama că povestea nu este adevărată.
M-am întors spre Francisc.
— Deci m-ai lăsat să cred că ai murit ca să prinzi un hoț?
— Știu cum sună.
— Nu. Nu știi.
Vocea îmi tremura.
— Eu te-am jelit. Am dormit cu cămașa ta lângă mine. Am vorbit cu o urnă. Am mers la salcia noastră să-mi iau rămas-bun de la tine.
Francisc plângea acum.
— Îmi pare rău.
— Cine era persoana?
Tăcere.
Clara a pus încă o foaie în fața mea.
Am citit numele.
Și atunci am înțeles de ce Francisc nu îndrăznise să mă privească.
Era Radu.
