Cel mai greu moment veni când îi spuse fiicei lor, Ana, acum în vârstă de 18 ani.
— Tata este viu.
Ana o privi fără expresie.
— Ce?
Natalia îi povesti tot ce putea confirma.
Nu zvonurile.
Nu presupunerile.
Doar ceea ce știa.
Ana plânse.
Apoi deveni furioasă.
Apoi iar plânse.
— Vreau să-l văd.
— Ești sigură?
— Nu.
Își șterse obrajii.
— Dar vreau să-l văd.
Prima întâlnire dintre tată și fiică avu loc într-un spațiu neutru.
Victor se ridică atunci când Ana intră.
Ea rămase lângă ușă.
— Ai crescut — spuse el.
Ana îl privi cu ochii plini de lacrimi.
— Tu nu știi asta.
Victor încremeni.
— Ana…
— Nu-mi spune că am crescut. Nu ai fost acolo să vezi.
Nu îl îmbrățișă.
În schimb, scoase telefonul.
Îi arătă o fotografie.
Era ea la doisprezece ani, în rochie neagră, lângă mormântul lui.
— Asta am fost eu când tu erai viu.
Victor începu să plângă.
Ana însă continuă:
— Nu știu dacă într-o zi o să te pot ierta. Dar dacă vrei să existe vreodată ceva între noi, nu mai minți niciodată.
